Îmbarcat la 15 ani în „trenurile morții”, Vasile Szekely a trecut prin lagărele Auschwitz, Buchenwald și Bochum. Apoi a reușit să devină unul din cei mai respectați ingineri din România

Vasile Szekely a adunat în 86 de ani de viață un sac de amintiri, unele care îl mai dor și care i-au săpat urme adânci pe chip. Retrăiește cu greutate calvarul celui de-al doilea Război Mondial, iar lacrimile îi umezesc ochii când își amintește ce a îndurat. Este, însă, mândru că a supraviețuit și că a reușit să aibă o viață împlinită, la care nu mai spera atunci.

„Nu am vrut să port în piept steaua galbenă”

La doar 15 ani, în primăvara anului 1944, Vasile Szekely a fost îmbarcat în „trenurile morții” și dus în lagărul de la Auschwitz – Birkenau, apoi la Buchenwald și Bochum. Mai bine de un an nu a mai avut nume, nu a mai fost un om, ci a fost un simplu număr.

Născut în Cluj-Napoca, a copilărit în cartierul Gheorgheni, într-o cameră și o bucătărie, luate cu chirie, alături de părinții săi și de fratele mai mare cu șapte ani, Emerich. În 1944, era elev la un liceu evreiesc din oraș și nu se gândea să își continue studiile, deoarece provenea dintr-o familie săracă, ci să își găsească o meserie. Fratele său lucra, deja, de la 13 ani, ca ucenic lăcătuș mecanic într-o fabrică de încălțăminte.

„În 1944, au venit vremuri grele, iar noi, evreii, eram obligați să purtăm în piept steaua galbenă. Eu eram un adolescent mai rebel, aveam 15 ani, și nu am vrut să port steaua galbenă, nici eu, nici fratele meu. Îmi amintesc cum am ieșit în oraș cu prietenii din cartier, cu frații Brumariu, cu frații Pataky, cu care ne jucam fotbal și care ne-au încurajat să nu purtăm steaua galbenă în piept. Într-o zi, era prin aprilie, când am venit acasă am văzut un camion în care erau părinții mei, într-un transport spre ghetto. Cu fratele meu am vrut să mergem și noi alături de ei, dar ne-au făcut cu mâna să nu ne apropiem. A fost ziua în care i-am văzut ultima dată”, își amintește Szekely.

Împreună cu fratele său, a vrut să intre în casă, dar aceasta era sigilată, astfel că au dormit o noapte în pridvorul proprietăresei. Neavând unde să locuiască, s-au gândit să plece la Baia Mare, unde fratele său lucrase mai demult. Acolo li s-a spus că puteau munci, alături de alți evrei care aveau pe mână o banderolă galbenă.

„Noi iarăși nu am vrut să purtăm nici acea banderolă. Era și acolo un ghetou unde am intrat, iar de acolo ne-au dus cu trenul la Auschwitz – Birkenau, în vagoane de animale, unde eram înghesuiți și aveam un singur bidon unde să ne facem nevoile”, povestește clujeanul.

La sosire, au avut noroc și nu au fost selectați direct pentru camera de gazare, ci au fost duși într-o baracă unde au stat în condiții inumane.

„Ne-au tuns, ne-au dezinfectat și apoi ne-au dat hainele vărgate și un număr. Din acel moment, nu mai eram un om, ci un număr. De mâncat, nu ne-au dat în prima zi și, deodată, a venit un deținut mai vechi, care a aruncat în mulțime o bucățică de hârtie. Eu, fiind mai sportiv, am fost primul care a înhățat-o, și am fost bucuros pentru că aveam ce mânca și că am reușit să o împart cu fratele meu. Abia a treia zi ne-au dat o supă de buruieni pe care am mâncat-o, bineînțeles, pentru că ne era foame”, a spus Szekeley.

Deținuții mai vechi le-au atras atenția că va urma o selecție și i-au sfătuit să declare că au o meserie, pentru a putea lucra și a nu fi trimiși la gazare.

„Emerich avea o meserie și am spus și eu că sunt reparator de biciclete. Dar nemții ne-au spus că vor verifica dacă știm meserie și cei care au mințit vor fi trimiși la gazare, iar eu m-am speriat și am ieșit dintre ei și m-am întors în baracă. Fratele meu a plecat la muncă și nu l-am mai reîntâlnit decât peste câteva luni. A doua oară când s-a făcut selecția, am spus, din nou, că repar biciclete și, astfel, am plecat la muncă, și m-au dus în lagărul de la Buchenwald. Eram singur – singurel, la 15 ani, fără nimeni cunoscut alături”, și-a amintit Vasile Szekely.

De la Buchenwald a fost dus mai departe, în lagărul de la Bochum, unde a lucrat, câteva luni, la construirea unor barăci din beton, împreună cu alți trei clujeni, el fiind cel mai mic. După bombardarea lagărului, deținuții au fost evacuați înapoi la Buchenwald, unde a nimerit într-un grup de deținuți politici, iar cu ajutorul acestora a reușit să își revadă fratele.

„Nu l-am mai recunoscut. Eu mai crescusem, dar el slăbise foarte mult. Lucrase la Auschwitz într-un atelier pentru cei din SS, făcea jucării pentru copiii lor. Și acolo a obervat-o pe mama, între alte femei ce munceau, care i-a spus că tata a fost trimis în camera de gazare chiar în prima zi la sosirea în lagăr. El a ajuns la Buchenwald transportat cu trenul timp de o săptămână în vagoane descoperite, fără să primească mâncare și astfel a slăbit, încât arăta mai copil ca mine”, povestește clujeanul.

Frații Szekely au fost duși, ulterior, în lagărul de copii, iar în 11 aprilie 1945 au trăit bucuria eliberării lagărului Buchenwald de către armata americană. Americanii au vrut să îi înroleze în armata lor, promițându-le că vor avea un viitor asigurat, dar cei doi clujeni au refuzat și s-au întors acasă, în Cluj-Napoca. Trecuse peste un an de când fuseseră duși spre Auschwitz – Birkenau.

Inginer în exploatarea căilor ferate, școlit la Leningrad

După război, la insistențele fratelui său, Vasile Szekely și-a continuat studiile, a absolvit Liceul unitarian din Cluj-Napoca și a dat examen la Institutul de Mecanică, fiind admis. La sfârșitul anului I a fost propus să meargă la studii în străinătate, la Institutul de Sport din Moscova, după care a făcut un schimb cu un alt student și a fost repartizat la Institutul de Căi Ferate din Leningrad, oraș unde fratele său studia la Institutul Politehnic. Ulterior, acesta a devenit profesor universitar la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca.

„Eu am absolvit în 1954 cu diplomă de inginer în exploatarea căilor ferate și am fost repartizat la Regionala CFR Cluj. Mi-am făcut stagiatura un an, trecând prin toate funcțiile, începând de la telegrafist, acar, impiegat de mișcare, dând examene peste examene, iar apoi am fost repartizat la Stația Dej Triaj. Șeful Regionalei nu a vrut să mă aducă la Cluj, ci mi-a spus să rămân la Dej, să învăț meserie și să câștig experiență, iar aici am stat trei ani”, a spus Szekely.

Acesta a fost mutat, ulterior, la Regionala CFR Cluj și a avansat în ierarhie, ocupând funcții de șef birou tehnico-economic, șef serviciu, până la șef Divizie Comercial, având peste 5.000 de oameni în subordine din șapte județe și răspunzând de toate trenurile de călători, de agențiile de voiaj și de șefii de gară. Ziua sa de lucru începea la ora 7.00 și se încheia seara, după ora 20.00. De-a lungul carierei, pentru că știa și mai multe limbi străine – maghiară, rusă, germană – a fost trimis să reprezinte România la diverse foruri internaționale ale feroviarilor, inclusiv la Oslo, în Norvegia.

„Începând din 1958, am reprezentat Regionala CFR Cluj în diferite comisii internaționale în care se făceau protocoale între diferite regionale din țările limitrofe, Ungaria sau URSS. Când am făcut un protocol între Regionala Cluj și Regionala Lvov, era un rus șef care mi-a cerut să ne retragem într-o cameră unde să încheiem noi protocolul. Și a întrebat dacă avem nevoie de traducător, iar eu i-am răspuns că nu, pentru că vorbesc limba rusă, deoarece am absolvit Institutul de Căi Ferate din Leningrad. Și el mi-a spus că a absolvit același institut, astfel că mi-a spus să trec în protocol tot ce doresc, că el va accepta. În timp, am reușit să devenim parteneri egali cu căile ferate sovietice, iar în Stația CFR Someșeni din Cluj-Napoca am introdus o tehnologie modernă, un terminal de transcontainere unde se lucra ziua și noaptea”, a subliniat Vasile Szekely.

Acesta a ieșit la pensie în 1990, dar a mai lucrat la o companie feroviară privată până a împlinit vârsta de 80 de ani. În 1966, a vizitat, alături de soția sa, lagărul de la Auschwitz – Birkenau, iar la aniversarea a 60 de ani de la eliberarea lagărului Buchenwald a fost prezent la ceremonii. Acum se pregătește să participe, în 11 aprilie, la aniversarea de 70 de ani.

În luna ianuarie, președintele Klaus Iohannis i-a conferit lui Vasile Szekely Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler, „în semn de profund respect pentru suferințele îndurate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în lagărele de concentrare de la Auschwitz-Birkenau, dorind a păstra vie memoria Holocaustului – o tragedie pe care omenirea nu trebuie să o mai cunoască”.

Decorația și brevetul i-au fost înmânate joi, în cadrul unei ceremonii care a avut loc la Prefectura Cluj și la care a fost prezent și președintele Federației Comunități Evreiești Cluj, Robert Schwartz.

„Sunt onorat și le mulțumesc celor care mi-au oferit această distincție. Acum simt că aceasta e un medicament care îmi cicatrizează această adâncă durere, care m-a făcut și m-a întărit să lupt cu toate forțele rele, să lupt contra manifestărilor xenofobe, rasiale și să îmi doresc ca un asemenea Holocaust să nu se mai producă”, a spus Vasile Szekely.